Alpinismul poate fi definit ca o activitate ce are ca scop ascensiunea in munti, pe stanca, pereti verticali de gheata sau pante de zapada cu inclinatie mare. Termenul initial vine de la ascensiuni in muntii Alpi (alpi+nism), activitate aparuta in Alpii francezi, odata cu cucerirea varfului Mont Blanc, de catre Jacques Balmat si Michel Paccard, in 1786.
Denumirile pentru activitatea aceasta difera de la tara la tara: "mountaineering" (engleza) si "bergstein" (germana) in tarile anglo-saxone, "andinism" (ascensiuni in Anzi) in America de Sud s.a.m.d.
In Romania, alpinismul a capatat, in perioada interbelica, denumiri autohtone: "carpatism" si "bucegism" fiind cele mai cunoscute. S-a vehiculat chiar si varianta "nemarcate", prin opozitie cu traseele marcate, de drumetie montana.
Inceputurile alpinismului romanesc
Trei date isi disputa momentul initial al alpinismului romanesc: 1857 (prima expeditie pe varful Postavaru), 1873 (infiintarea Siebenburgischer Alpenverein in Kronstadt - SAK) si 1903 (excursia lui Ieronim, Nicolae Bogdan si Mihai Haret pe valea Horoabei).
Daca varful Omu a fost urcat de turisti inca din 1839 (profesorul A. I. Vaillant si slugerul Angelescu), zona de abrupt a Bucegilor a ramas "terra incognita" ani de-a randul.
Primele ascensiuni de iarna, facute de alpinistii romani, s-au facut incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
In noiembrie 1857, liceenii Eduard Gusbeth si Eduard Copony, de la Honterus, au urcat pe varful Postavaru. A doua ascensiune a acestui varf a avut loc abia in 1870, iar prima tura de schi in martie 1895.
Dupa infiintarea Siebenburgischer Karpaten Verein - SKV (1880), in Carpati au aparut primele refugii pentru turisti, primele drumuri montane (spre exemplu: poteca de la cascada Serbota pana la cabana Negoiu, poteca pe Bucsoiu Mare, poteca din abruptul Craiului), dar si primii ghizi (in 1884).
In aprilie 1884, A. Berger si Kuhlbrand au urcat pe varful Omu, fara schiuri sau rachete, condusi de un ghid.
Fratii Titeica, matematicieni renumiti ai inceputului de secol XX, au fost printre primii exploratori sistematici ai vailor de abrupt din abruptul Prahovean al Bucegilor. Ei realizeaza de altfel si prima harta a abruptului.
Alpinismul romanesc in perioada interbelica
In aceasta perioada, miscarea alpina a luat avant, mai ales in zona Bucegilor, care devin principalul motor al alpinismului tehnic. Astfel, dupa Primul Razboi Mondial, SKV infiinteaza un corp de salvare montana Alpine Rettungstelle, iar membrii sai fac o serie de ascensiuni mai dificile in premiera, ca de exemplu Creasta Arpaselului din Fagaras in octombrie 1912 sau Custura Saratii in 1921.
De asemenea, rute de alpinism dificile au fost realizate si de catre un grup de membri ai Asociatiei Drumetilor din Muntii Inalti ai Romaniei (ADMIR) numit Gruparea Alpina. Dintre acestia, amintim doar pe Nicu Comanescu, cel care se pare ca a batut primele pitoane in Bucegi, impreuna cu Nae Dimitriu.
In 1934, Gruparea Alpina se desprinde de ADMIR si infiinteaza Clubul Alpin Roman (CAR), organizatie care a contribuit decisiv la aparitia si dezvoltarea catararii moderne in Romania.
La un an dupa infiintarea CAR, in octombrie 1935, Niculae Baticu, Dan Popescu si Ion Trandafir realizeaza "Furcile", primul traseu de perete din Bucegi, de gradul 4. Bucegii, si mai ales Costila, devin principala zona de catarare din Romania.
In martie 1936, opt alpinisti, condusi de Nicu Comanescu, sunt surprinsi de avalansa pe valea Costilei, fiind tarati peste 500 de metri diferenta de nivel. Patru dintre acestia au murit, printre care si Comanescu. Acesta din urma este considerat unul din cei mai buni alpinisti romani, pana la Niculae Baticu, fiind primul care a batut pitoane in Bucegi, in Turnul Seciului.
In 1937, Niculae Baticu si Constantin Contes participa la un stagiu de initiere in catarare, organizat de Clubul Alpin Italian (CAI), ocazie cu care cei doi acumuleaza o serie de cunostinte, pe care le pun in practica la intoarcerea in tara (cum ar fi, de exemplu, catararea cu scarite).
Un an mai tarziu, Niculae Baticu si Dan Popescu iau parte la un stagiu de instructori, in Wilder Kaiser (Austria), organizat de faimosul alpinist Peter Aschenbrener. Intors in tara, Baticu organizeaza prima scoala de catarare pe stanca din Romania, in Bucegi, la noul refugiu Costila.
Incepand din acel moment, alpinismul tehnic romanesc cunoaste o ascensiune spectaculoasa. Astfel, in 1940, Ionel Coman si Oscar Schobesch, membrii ai CAR, realizeaza primul traseu de catarare din peretele Vaii Albe ("Fisurile Centrale"), cel mai mare perete de catarare din Romania.
Alpinismul in perioada comunista
In 1946, Niculae Baticu, impreuna cu proaspatul membru al CAR-ului, Emilian Cristea, urca traseul “Trei Surplombe” primul traseu de gradul 5 din Romania.
Prin Decretul de la 11 iunie 1948, CAR este desfiintat, alaturi de alte asociatii, iar alpinismul romanesc, organizat pana atunci dupa modelul italian si austriac, trece sub influenta modelului sovietic. Practic, in Romania comunista a aparut un hibrid, intre modelul austriac de catarare si modelul sovietic.
In 1949, s-a creat Confederatia Generale a Muncii (CGM), care avea si sectiune de turism si care detinea mai multe scoli de alpinism. Prima scoala CGM a fost infiintata la Curmatura, in Piatra Craiului, in 1950. Alte trei scoli apar la Balea Lac, in cheile Turzii si Pestera, in 1951. Anul urmator se mai infiinteaza doua scoli de alpinism CGM, la Podragu si in zona Pestera.
Tot in 1952, Emilian Cristea si Aurel Irimia au parcurs, pentru prima data pe timp de iarna, creasta muntilor Fagaras. In 1954, dupa 7 ani de incercari, cei doi alpinisti reusesc sa urce si primul traseu de gradul 6 din Romania (o varianta a "Fisurii Albastre") pentru ca, in 1956, Alexandru Floricioiu si Norbert Hiemesch sa urce "Fisura Albastra" propriu-zisa. Un an mai tarziu vine si premiera feminina pe acest traseu, cu Taina Dutescu in calitate de "cap de coarda".
In 1959, Alexandru Floricioiu si Tudor Hurbean au parcurs pentru prima data, iarna, creasta Arpaselului (de la est la vest), iar in 1963 echipa de patru alpinisti: Marius Anitia, Igor Popovici, Ion Silca si Nicolae Zamfir reusesc parcurgerea aceleiasi creste, dar in directia vest-est.
In 1967, Mircea Opris realizeaza traseul "Sperantele", care devine cel mai dificil din Bucegi, surclasand astfel "Fisura Albastra", care ramane un traseu de referinta. Premiera de iarna si, in acelasi timp, premiera feminina a traseului "Sperantele" este realizat in 1970, de Emil Coliban si Taina Dutescu.
Tot in anii '70, alpinistii bucuresteni deschid noi zone de catarare in Carpatii Meridionali (Buila Vanturarita, Cheile Galbenului, Oltetului), iar aradenii si timisorenii deschid zona Herculane.
In 1986, se realizeaza, in Bucegi, traseul "Memorial Emilian Cristea", care devine cel mai dificil din Costila. Dupa scurt timp, Ghita Pop devine primul roman care reuseste sa atinga pragul gradului 9.
Lipsa de echipament si conjunctura politica nu au permis dezvoltarea noilor tendinte din catararea mondiala decat dupa revolutia din decembrie 1989. Astfel, gradul 10 a putut fi atins abia in a doua jumatate a anilor '90 de catre Ionel Ene din Bucuresti.
Alpinismul ca sport
In aceeasi perioada cu infiintarea scolilor de alpinism au aparut si primele asociatii sportive de alpinism: Spartac, Locomotiva, Progresul, Constructorul, Flamura Rosie, Metalul, Avantul si Stiinta. Separat, s-au infiintat asociatia Vointa (pe langa cooperativele mestesugaresti) si cluburile militare Armata si Dinamo. Ulterior, au aparut si alte sectii sportive, cum a fost cazul cluburilor universitare.
In 1949 se infiinteaza Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (CCFS), in cadrul caruia functioneaza si o sectie de alpinism. In 1950 se creeaza Comisia Centrala de Alpinism.
Incepand cu 1953, in Romania au inceput sa se organizeze si concursuri de alpinism (alpiniade), iar in 1954, conform unei decizii a CCFS, turele alpine au fost considerate competitii sportive.
Alpinismul a continuat ca activitate sportiva in cadrul Federatiei Romane de Schi-Bob care a organizat, in 1959, o scoala de instructori in alpinism la nivel national, in Cheile Bicazului.
In 1962, activitatea de alpinism a iesit din cadrul Federatiei de Schi-Bob, fiind alipita activitatii de orientare turistica (turism sportiv), in cadrul unei Comisii Centrale de Turism-Alpinism.
In 1967, alpinismul a fost iarasi reorganizat, fiind infiintata Federatia Romana de Turism-Alpinism (FRTA), in cadrul careia a fost constituit, pentru prima data, un lot national de alpinisti, intr-un mod asemanator celorlalte sporturi.
Dupa caderea comunismului, majoritatea asociatiilor sportive de alpinism au disparut, din lipsa de finantari. Totusi, in 1990, alpinistii hotarasc constituirea Federatiei Romane de Alpinism si Escalada, conform cu cele mai noi evolutii pe plan international, si afilierea acesteia la UIAA (International Climbing and Mountaineering Federation).
Alpinistii si cataratorii romani au inceput astfel sa participe la competitiile europene si mondiale de escalada si de schi-alpinism, organizate sub egida Federatiei Internationale, si la expeditiile in muntii inalti ai lumii alaturi de alpinisti din toate tarile.
Articol vizualizat de 2305 ori
Lista comentarii