Logo parteneri   |   Despre noi   |   Membri   |   Regulament   |   Copyrights   |   Contact
CAUTARE
LIKE US
online
Asociatia TuristMania
Cabane si Refugii
Cluburi montane
Salvamont Romania

Istoria cuceririi varfului K2

Postat de: moderator, Ultima actualizare: 22 Septembrie 2020

La 1500 km est de Everest, in mijlocul Asiei, se inalta din mijlocul unui manunchi de piscuri uriase, al doilea munte al lumii. In urma primelor ridicari efectuate de Serviciul Topografic al Indiei, el a fost inscris, provizoriu, cu indicativul K2. Litera K desemnand masivul Karakorum, uriasul lant muntos aflat la nord-vest de Himalaya centrala, iar cifra 2, o ordine stabilita arbitrar de primii topografi.

K2 continua sa fie prezent pe cele mai multe harti, desi incercarile de a i se da un nume nu au lipsit. Spre exemplu, englezii au incercat sa-i dea un numele unui geograf de-al lor, Godwin Austen, care a efectuat, in 1861, ridicari topografice in imprejurimi. Au fost propuse si alte nume ca Akbar si Lamba Pahar, care in traducere literara inseamna “Muntele Mare”, dar nici unul nu s-a impus. In ultima vreme numele de Chogori s-a raspandit mai mult, el fiind dat de locuitorii Baltistanului, pe teritoriul caruia se afla, Chogo insemnand, in dialectul balti “mare” iar ri “munte”, deci “Muntele Mare”. Dar numele cifrat a intrat si in limbajul localnicilor si sub pronuntia englezeasca “Kei tu” risca sa se statorniceasca definitiv.

Efectuate din noua statii primele ridicari au indicat pentru el o inaltime de 8611 m, cota, admisa oficial si astazi, ceea ce inseamna ca Chogori este al doilea munte din lume, fiind depasit de Everest cu 237 m si depasind la randul sau pe Kanchenjunga cu 14 m.

Se presupune ca primul european care a vazut “Muntele Mare” a fost topograful englez Montgomery, in 1852, dupa care timp de 50 de ani numeroase expeditii i-au cercetat imprejurimile, dar nimeni nu s-a gandit la o ascensiune spre varf.

In 1902 un grup de alpinisti au facut prima tentativa pe K2. Este surprinzator faptul ca la inceputul secolului trecut, atunci cand alpinismul himalayan de-abia se nastea, un mic grup de alpinisti sa se aventureze intr-o zona atat de indepartata. Aceasta prima tentativa asupra celui de-al doilea munte al lumii s-a incheiat cu rezultate modeste. In cartea pe care conducatorul expeditiei, dr. Jacot-Guillarmond a scris-o dupa aceasta expeditie, el afirma insa ca al doilea munte al lumii poate fi urcat pe creasta sa nord-estica.

Aceasta parere a fost o invitatie pentru alti indrazneti. Cel care a dat crezare afirmatiei lui Guillarmond a fost Luigi Amedeo di Savoia, Ducele Abruzzilor. Pasionat explorator, care avea la activul sau expeditii in Alaska, in regiunile boreale si prima ascensiune in 1908 a varfului Ruwenzori (5119 m) din Africa, ducele Abruzzilor se gandea la o incercare de cucerire a lui K2. Dar el nu putut obtine autorizatia de a patrunde in Tibet sau Nepal, astfel ca el s-a indreptat spre Karakorum in fruntea unei expeditii puternice care cuprindea 13 europeni si 360 porteri (carausi). Din expeditie mai faceau parte: Filippo di Filippi (medic), Federico Negretto (topograf), Vittorio Sello (fotograf), trei ghizi din Courmayeeur: Joseph Petigaz, Alexis si Henri Broucherel (cuceritori ai primului varf de peste 7000 m, Tirsul), apoi, patru porteri din Courmayeur: Lauerent Petigaz, Emile Broucherel, Albert Savoia si Ernest Boreax, Erminio Botta (ajutor-fotograf), si englezul Barnes (care avea sarcina de-a supraveghea transporturile).

Expeditia Ducelui Abruzzilor are meritul de a fi completat cu numeroase date cunoasterea lui K2, si a ghetarilor din jurul sau, de a fi realizat o documentatie fotografica exceptionala, datorita lui Vittorio Sella, si o ridicare topografica detaliata facuta de Negretto. Toti cei care au atacat mai tarziu muntele, s-au servit de datele acestei expeditii si in special de fotografiile lui Sella.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, se reiau tentativele de cucerire a lui K2. In 1953, profesorul geolog Ardito Desio, intreprinde o calatorie preliminara in regiunea Baltoro. La Rawalpindi, el se intalneste cu membrii expeditiei americane condusa de dr. Charles Huston, care incerca sa cucereasca al doilea munte al lumii. El a putut culege, prin viu grai, amanunte si informatii pretioase asupra itinerarului. Apoi a urcat la tabara de baza de unde a studiat cu mare atentie creasta Abruzzi de-a lungul careia urma sa-si croiasca drumul expeditia italiana. Revenit in Italia, profesorul Desio a intocmit un plan amanuntit. Acesta privea in egala masura partea alpinistica (cucerirea lui K2), cat si cercetarile stiintifice ce urmau sa se efectueze.

Ardito Desio a conceput o expeditie grea. Ea a fost finantata de Consiliul National de Cercetari si Comitetul Olimpic Italian. Alegerea oamenilor de stiinta pentru expeditie s-a facut usor. Mai complicata a fost selectionarea alpinistilor. O comisie a Clubului Alpin Italian a selectionat un lot de 23 de alpinisti de prima mana, a caror varsta nu cobora sub 23 de ani si nu depasea 47 de ani. Dintre acestia, dupa multe verificari sunt retinuti pentru expeditia pe K2 11 alpinisti: Abram Enrico, Angelino Ugo, Bonatti Walter, Compagnoni Achille, Floreanini Cirillo, Gallotti Pino, Lacedelli Lino, Puchoz Mario, Rey Ubaldo, Solda Gino, Viotto Sergio. Grupul oamenilor de stiinta era compus din: Ardito Desio - profesor geolog, Grazioni Paolo - antropolog, Zannetti Bruno - geolog, Lombardo Francesco - topograf, dr. Pagani Guido - medicul expeditiei si Fantin Mario - operator de film. Acestui grup i s-au alaturat, in Pakistan, colonelul Atta Ullah, ca observator local, si un topograf.

Intre 5 si 20 aprilie, in functie de transportul bagajelor, s-a efectuat si drumul dintre Italia si Pakistan. Intre 18 si 27 aprilie bagajele si membrii expeditiei au fost transportati pe calea aerului de la Rawalpindi la Skardu. De aici, in dimineata zilei de 30 aprilie, s-a organizat un zbor in jurul lui K2. Deoarece plafonul de zbor al avionului era limitat la circa 7000 m, s-a urmat ghetarul Baltoro pana la Concordia, apoi ghetarul Godwin Austen si, prin Strunga Vanturilor, s-a ocolit K2. Prin Saua Mustagh, faimoasa trecatoare trecuta de caravanele ce se indreptau spre Kasmir, avionul a revenit deasupra ghetarului Baltoro. Zborul i-a prilejuit conducatorului expeditiei sa afle anticipat starea ghetarului Baltoro, drumul de acces spre tabara de baza si sa examineze pantele superioare ale muntelui.

In aceeasi zi, primul esalon al caravanei, format din 270 de porteri, a pornit pe drumul lung spre tabara de baza, urmeaza apoi un grup format din 172 de porteri, iar a treia zi un ultim grup format din 60 de porteri. In total 502 porteri. Cateva zile de ninsoare au ingreunat marsul expeditiei pe uriasul ghetar Baltoro, si au determinat dezertari in randurile porterilor. Concordia, care trebuia sa fie doar o etapa in drumul spre tabara de baza, a devenit o tabara imensa unde zaceau 400 de sarcini abandonate.

Fiecare zi aducea o noua ninsoare. O data cu schimbarea vremii, dupa 23 mai, a inceput sa se imbunatateasca si situatia expeditiei. Intre timp, alpinistii au deschis drumul pe creasta Abruzzi, recunoscand amplasamentele taberelor 1 (5400 m) si 2 (5800 m). Un orasel de corturi s-a inaltat in tabara de baza. Linistea solemna a muntilor, era tulburata de zumzetul unui grup electrogen, folosit pentru incarcarea bateriilor aparatelor de radio emisie-receptie, si pentru iluminat.

La 29 mai o caravana de 100 de oameni termina aprovizionarea taberei de baza si 60 dintre ei consimtira sa urce a doua zi pana la tabara 1, acolo unde au transportat peste o tona de materiale. Era startul pentru cucerirea crestei Abruzzi.

Planul intocmit de dr. A. Desio prevedea echiparea integrala cu pitoane si corzi fixe a traseului de escalada si ocuparea unei tabere superioare doar dupa ce precedenta era suficient de aprovizionata si echipata. In acelasi timp, in fiecare tabara trebuia sa se gaseasca permanent corturi, saltele pneumatice, saci de dormit, alimente, combustibil si diverse alte materiale. Principalele puncte de sprijin, au fost taberele 2 si 5 de pe creasta Abruzzi si tabara 8 de pe “umar”. Tinand cont de aceasta, ele urmau sa fie dotate si aprovizionate mai bine decat cele intermediare. Pentru a duce la indeplinire aceste deziderate si transportul materialelor, alpinistii italieni aveau sarcina de a ridica spre varful muntelui o cantitate mult mai mare de materiale decat de obicei. Un mic troliu, a fost de mare ajutor la transportul sarcinilor la peretele cu Hornul lui House, si pe o panta de zapada abrupta ce cobora de pe creasta Abruzzi pe ghetarul Godwin Austen.

Amenajarea traseului si instalarea taberelor pe creasta Abruzzi, cu inerentele intreruperi datorate timpului, a durat mai mult de o luna. De abia la 7 iulie, Abram si Gallotti au ajuns la amplasamentul taberei 6 si sa echipeze traseul cu corzi fixe. In noaptea de 20-21 iunie in tabara 2, expeditia a pierdut pe unul dintre cei mai buni alpinisti, pe Mario Puchoz, ghid de munte din Courmaryeur, in varsta de 36 de ani. Contractase o pneumonie si, cu toate eforturile medicului, el nu a putut fi salvat. Un alt alpinist, Floreanini, cateva zile mai tarziu, in timp ce cobora un mic zid aflat sub tabara 3, a suferit un accident. Cu un an in urma, expeditia americana condusa de Huston, intinsese mai multe corzi fixe. Refolosite de alpinistii italieni, s-au desprins din ancorajul lor, iar alpinistul a alunecat pe panta de zapada folosita ca partie pentru ridicarea materialelor cu ajutorul troliului. Dupa o rostogolire de 250 m, el s-a oprit. Din fericire, in afara de contuziile si socul nervos, nu a avut nici o complicatie. Pentru el a urmat o pauza de refacere de o saptamana.

A urmat apoi o perioada prelungita de viscol, care a ingrijorat pe toata lumea. Inaintarea spre taberele superioare este reluata imediat dupa incetarea viscolului. Compagnoni a fost desemnat sa conduca asaltul, iar Angelino a fost numit responsabil cu dirijarea transporturilor si aprovizionarea intre tabere.

La 18 iulie Compagnoni si Rey, au pornit din tabara 5, ajung repede la tabara 6 si incep atacul faimoasei “piramide negre”, o serie de placi stancoase acoperite cu platose de gheata ce fac legatura intre creasta Abruzzi si “umarul” muntelui. Greu incarcati cu pitoane si corzi, urmau Bonatti si Lacedelli. Ei aveau sarcina de-a echipa acesta portiune periculoasa pe care se petrecusera tragice accidente in timpul expeditiilor din 1939 si 1953.

Pe un vant destul de puternic, Abram, Floreanini, Gallotti, Bonatti si Lacedelli, au mutat tabara 6 mai sus dupa care s-au retras in tabara 5 unde din nou sunt blocati de viscol. De-abia la 24 iulie Abram, Bonatti, Gallotti si Lacedelli au urcat la tabara 7, unde s-au instalat. In aceeasi zi, trei hunza completeaza aprovizionarea. Compagnoni, Rey si Floreanini ajung si ei pe “umar” in ziua urmatoare. Floreanini este nevoit sa coboare din lipsa de locuri. Noaptea, un vant naprasnic le strica somnul. Acelasi vant tenace, ii obliga sa petreaca ziua de 27 iulie in corturi. Pe pantele care formeaza partea mijlocie a umarului si deasupra carora urma sa fie instalata tabara 8, pe un strat proaspat de zapada, au pornit Compagnoni, Lacedelli, Abram, Gallotti si Rey. Acesta din urma, epuizat, se intoarce din drum.

Ceilalti ajung repede la poalele unui perete de gheata cu placi ce parea sa fie buza superioara a unei crevase umplute cu zapada. Aici, la 7700 m, este ridicat cortul taberei 8, in care au ramas sa innopteze Compagnoni si Lacedelli. In ziua urmatoare, cei doi ataca peretele de gheata de deasupra taberei 8. Din cauza greutatii din spate, ascensiunea este dificila. In sfarsit, peretele este invins, dar prea tarziu ca sa mai inainteze pana sub creasta stancoasa de sub cupola varfului unde doreau sa monteze tabara 9. Au lasat poverile pe loc, si se intorc la tabara 8. Bonatti si Gallotti au ajuns si ei la tabara, unde montasera al doilea cort. Aparatele de oxigen necesare asaltului au ramas intre taberele 7 si 8, deoarece Rey si Abram, epuizati, au fost nevoiti sa se retraga. Compagnoni si Lacedelli, pe o vreme splendida, urca din nou peretele de gheata, la 30 iulie. Inaintarea le este ingreunata de zapada adanca, fainoasa, in care se afunda adesea pana la coapse. Ei ajung la baza unui culoar, dar cum acesta era expus caderilor de seracuri, ei ataca peretele din stanga, reusind sa ajunga la piciorul unui prag stancos acoperit cu polei. Mai sus, pe o platforma mica, la 8050 m altitudine, ei monteaza micul cort al ultimei tabere (tabara 9). Bonatti si Gallotti care au coborat dupa aparatele de oxigen, au ajuns deja la tabara 8, urmati de Abram cu doi hunza, Mahdi si Isakhan.

La ora 15.30, Bonatti , Abram si Mahdi pornesc cu aparatele de oxigen si alimente spre tabara 9. Imediat dupa ce depasesc peretele de gheata, Abram este nevoit sa se intoarca. Cu perseverenta, Bonatti si Mahdi continua sa inainteze, si o data cu seara ajung la poalele crestei stancoase pe care se afla montat cortul taberei de asalt. Din cauza intunericului ei nu se mai puteau intoarce la tabara 8 dar nici sa ajunga la tabara 9, de care ii desparteau o serie de stanci periculoase, ei isi fac doua gauri in zapada si petrec in ele la aproape 8000 m, o noapte groaznica. La 31 iulie, Compagnoni si Lacedelli au iesit din cort o data cu zorile. Deasupra lor cerul era degajat, dar dedesubt se afla o mare compacta de nori ce nu prevestea nimic bun.

Privind pantele de zapada de sub creasta stancoasa pe care se aflau, ei au vazut la un moment dat o silueta… Sunt atat de surprinsi de aceasta aparitie, incat nici nu le venea sa creada. Riscand un bivuac eroic, Bonatti si Mahdi, au adus aparatele de oxigen atat de necesar asaltului. Compagnoni si Lacedelli, dupa ce au luat aparatele de oxigen, au pornit hotarati spre varf, desi timpul era nesigur. La ora 6.15, au ajuns la un imens perete, strabatut de un culoar. Acesta a fost eleminat de la inceput ca o cale de urmat. Ei incearca timp de doua ore sa gaseasca o iesire spre stanga. In sfarsit, s-au decis sa atace peretele imediat in stanga culoarului. Compagnoni se catara cativa metri, dar coltarii nu mai prind pe stanci si el aluneca in zapada. Pentru a forta trecerea, Lacedelli isi scoate coltarii, manusile si ataca din nou cei 30 m de perete. Daca in Dolomiti acest perete ar fi fost incadrat la gradul 3 de dificultate, aici la peste 8 000 m, el atinge limitele posibilitatilor omenesti.

Rand pe rand in cap de coarda, ei reusesc sa depaseasca si acest obstacol dupa care au in fata o panta abrupta de zapada. Compagnoni reuseste sa urce intr-o ora doar 15 m. Ceata ii invaluie. Traversand tot spre stanga, ei reusesc sa gaseasca din nou stanca pe marginea unui abis gigantic care coboara pana pe ghetarul Godwin Austen. Aflati pe o cocoasa de zapada ce duce spre varf, ei constata ca oxigenul se terminase. Ii cuprinde o inspaimantatoare senzatie de sufocare. Energia le revine treptat dupa ce si-au scos mastile de pe fata. Reiau ascensiunea intr-un ritm mult incetinit.

Muntele incepe sa se degajeze si isi dau seama ca este destul de tarziu. Nu mai pierd timp ca sa scoata aparatele din spate, ci continua sa inainteze: trei pasi, o oprire in piolet; alti trei pasi, alta oprire. Cerul devenise senin, dar vantul facea ca gerul sa se simta din ce in ce mai tare. O ultima panta de zapada si curand ei constata ca in toate partile terenul coboara in jurul lor. La 31 iulie 1954, la ora 18.00, varful celui de-al doilea munte al lumii este cucerit de alpinistii italieni Compagnoni Achille si Lacedelli Lino!

Dupa fotografiile traditionale, invingatorii pornesc pe drumul lung si dramatic al reintoarcerii. Intunericul ii surprinde la peretele de deasupra taberei 9, si ei il coboara la lumina palida a stelelor. Ei risca totul, si se angajeaza in culoar si astfel ajung repede la locul de unde au luat aparatele de oxigen si au lasat sacii. Pe pantele de zapada ce duc la tabara 7 cei doi inainteaza prudenti, asteptand sa intalneasca crevasa de care isi aminteau. Deodata se trezesc zburand si aterizand pe buza inferioara a crapaturii in care se aude cum pioletul lui Lacedelli se rostogolea. Cam in acelasi fel trec si peste peretele ce adapostea tabara 8 unde, in sfarsit, se pot opri, inconjurati cu grija de coechipierii care ii asteptau nerabdatori. Totul se terminase cu bine.

La 3 august, dupa doua luni de eforturi sustinute, alpinistii se reintorceau cu totii in tabara de baza, iar aparatul de radio trimitea in lume vestea acestei victorii. Organizarea expeditiei a fost insa minutios facuta, si experienta celorlalti a fost pe deplin folosita, compensand lipsa experientei proprii. In plus, alpinistii italieni, familiarizati cu cele mai grele probleme ale Alpilor, au format o echipa puternica ce s-a adaptat cu usurinta conditiilor himalayene, chiar pe un munte atat de dificil cum este uriasul K2. Inainte de a parasi tabara de baza, cuceritorii lui K2, au facut o ultima vizita la mormantul tovarasului lor Mario Puchoz, pe care au pus o placa cu un epitaf.

La 11 august, echipa alpinistilor a parasit tabara de baza. Ea a fost sarbatorita de populatia din Skardu si din Rawalpindi. La Lahore, in cadrul unei ceremonii oficiale, fiecare alpinist a primit din partea guvernatorului general al Pakistanului o medalie de aur. In patrie, Italia, ii asteptau alte sarbatoriri.

De retinut ca Horia Colibasanu este primul alpinist roman care a atins in 28 iulie 2004, fara butelii de oxigen si fara serpasi, varful K2, dupa o ascensiune rapida pe partea sudica (creasta Abruzzi).

Articol semnat de IULIAN NICA

Articol vizualizat de 3 ori

Lista comentarii

Trebuie sa fiti logat
pentru a putea adauga comentarii!


Alte articole din Alpinism si escalada

Escalada de bloc in Romania La fel ca si in alte ramuri ale alpinismului si cu atat mai mult escalada de bloc cunoaste putini practicanti si foarte putine zone unde aceasta este practicata. Ne referim aici doar la escalada efectuata la stanca nu la antrenamentele si competitiile pe structuri artificiale care se bucura de o ... DETALII
Cate ceva despre ghidul de munte Motto: "Si eu am fost tanar, dar in drumetie am fost educat altfel... Noi aveam o conduita exemplara din momentul facerii rucsacului si pana la cel al desfacerii lui." (I. I. Dunareanu) Salvamontul avertizeaza: cele mai dese si grave accidente se intampla cu turistii neorganizati in ... DETALII
Istoria cuceririi varfului Lhotse Situat in Himalaya Nepaleza, Lhotse are altitudinea de 8516 m fiind al patrulea munte ca inaltime din lume. Este un "satelit" al Everestului, la o departare de doar 3 km de el, separat printr-o sa, Saua Sudica, si astfel se poate considera ca un varf independent. De aceea a si fost ... DETALII
Vezi cum a fost cucerit K2, muntele ce omoara 3 din 10 oameni care incearca sa il urce La 31 iulie 1954, la ora 18:00, dupa eforturi la limita posibilitatii omenesti, italienii Achille Compagnoni si Lino Lacedelli, au reusit prima ascensiune a muntelui K2 (8611 m), al doilea munte ca inaltime din lume, fiind depasit de Everest cu 237 m si depasind la randul sau pe Kanchenjunga cu 25 ... DETALII
Polonezii si ascensiunile de iarna Alpinistii polonezi si-au castigat o buna reputatie datorita ascensiunilor de iarna pe optmiari. Noua dintre cei unsprezece 8000 m au fost urcati pentru prima oara in lume de vrednicii alpinisti polonezi. Evident ca polonezii au fost si sunt unii dintre cei mai buni alpinisti de pe mapamond. Sa nu ... DETALII