Motto: "Si eu am fost tanar, dar in drumetie am fost educat altfel... Noi aveam o conduita exemplara din momentul facerii rucsacului si pana la cel al desfacerii lui."
(I. I. Dunareanu)
Salvamontul avertizeaza: cele mai dese si grave accidente se intampla cu turistii neorganizati in grupuri! O excursie la munte nu este o simpla plimbare, ci trebuie temeinic organizata, condusa de oameni competenti, indelung si multilateral pregatiti, cunoscatori excelenti ai zonei montane in care se face ascensiunea. Acestia sunt ghizii de munte care, in toate tarile care poseda munti, sunt persoane cu totul aparte prin profesia si personalitatea lor. In Elvetia, Austria, Franta sau Italia meseria de ghid se transmite din tata in fiu. In Nepal ghizii si serpasii pentru ascensiunile de pe Himalaya sunt oameni din satele de foarte mare altitudine care se nasc, traiesc si mor in imparatia muntelui.
A trecut vremea acelor ghizi de altadata - genul lui nenea Butmaloiu din Bucegi - care duceau pe potecile alpine cate trei-patru excursionisti, de regula insi din protipendada de odinioara, oameni ce sufereau de “spleen” si o porneau la vanatoare sau pe la cabane ca sa afle ceva senzatii tari. Astazi, turismul de munte a devenit un adevarat sport de masa, cu mai multe ramuri - caci urca pe inaltimi nu numai drumeti iubitori de natura, ci si schiori, deltaplanisti, alpinisti, orientaristi, vanatori alpini etc. Sunt zone ca Valea Prahovei, Cheile Bicazului, Retezat, Balea, Ceahlau, muntii Bihorului in care se perinda, anual, zeci de mii de turisti.
Ghidul de munte este cel ce duce prin imparatia de basm a Carpatilor zeci si sute de oameni tineri si varstnici. De ghid depinde nu numai buna reusita a unei expeditii, bunadispozitia turistilor sau cantitatea de informatii acumulata de ei, dar, uneori, chiar si viata celor pe care-i conduce. Cati ghizi nu au salvat de la pieire oameni rataciti, epuizati, inghetati sau accidentati grav pe munte! Multi tineri viseaza sa ajunga ghizi montani; scolile de ghizi sunt asaltate in fiecare an de o pleiada de juni; dar putini raman. Este o ocupatie foarte grea meseria de ghid montan, ea trebuie sa se faca din pasiune, din dragoste nemasurata pentru om si munte.
Dar cum definim pozitia unui ghid fata de grupul pe care-l conduce? Metaforic, inchipuiti-va un cristal cu multe fatete… Fiecare fateta ii expune o calitate: un om cu o sanatate de fier, vesel, cult, prietenos, iubitor de oameni, priceput la toate, de la cusutul nasturilor, schiat, si alpinism pana la a sti sa dea primul ajutor medical sau sa stapaneasca frica a zeci de oameni, izbiti de viscol, onest, mereu dornic de cunoastere. Ghidul este unicul conducator al grupului, de la plecare si pana la inapoiere. Sau cum spunea Emilian Cristea: “ghidul este capitanul, comandantul incontenstabil, al acelei corabii care este excursia”. Intr-adevar, ghidul de munte are o foarte mare raspundere pentru ca pe mana lui sunt incredintati zeci si zeci de oameni, zile la rand.
Exista o anumita tehnica de conducere a grupului de turisti, intr-o excursie montana. Daca am spus ca ghidul este unicul conducator al grupului de la plecare la inapoiere, trebuie sa retinem ca el trebuie sa cunoasca “cu ochii inchisi”, ca sa zic asa, traseul pe care-l piloteaza - nu numai ca peisaj, ci si geografic, geologic, ecologic, istoric, etnografic etc., ca sa poata sa informeze pe larg pe cei pe care ?i insoteste; sa cunoasca amplu si zona inconjuratoare, apoi gradul de dificultate al traseului, timpul necesar de parcurgere a lui, variantele interzise iarna, pericolele ce se pot ivi si masurile ce trebuie luate pentru inlaturarea lor.
La fiecare ghid trebuie sa se repartizeze un grup de 15-20 de turisti, in functie de dificultatea si lungimea traseului, la excursiile de doua zile, si un ghid la 40 de persoane la excursiile de o zi. La locul de plecare, ghidul va verifica, personal, echipamentul si rucsacul fiecarui turist; cei care nu indeplinesc conditiile de echipare corecta sau sanatate vor fi trimisi acasa, fara nici o ezitare; in nici un caz nu vor fi admise asupra turistilor bauturi alcoolice.
Cand se repartizeaza trei ghizi, pentru grupuri mari, unul va merge in fata, altul va marsalui ultimul, iar al treilea va patrula de-a lungul sirului observand felul in care merg turistii - starea lor de oboseala, pe cei inghetati etc. Pe munte se merge numai in sir indian si e cu desavarsire interzis ca un turist sa ramana in urma ghidului ce incheie monomul; dar nici inaintea ghidului din frunte nimeni din grup nu trebuie sa o ia. Daca zapada este mare sau viscolul puternic, ghizii vor merge cu schimbul in capul coloanei pentru a taia poteca prin nea; in asemenea cazuri, dupa ghidul din fata vor fi aliniati turistii cei mai robusti. Iar ordinea si viteza de deplasare au si ele mare importanta: oamenii vor merge la intervale egale unul de altul, nu prea aproape ca sa nu se incomodeze in timpul mersului; se va pastra un ritm uniform de inaintare - invers proportional cu gradul de inclinare a pantei, stabilit dupa fortele celui mai slab din grup. In general viteza de deplasare este de aproximativ 4 km/h; in conditii meteo precare (vant, ceata, ninsoare, intuneric etc.) sau cand traseul este foarte dificil viteza de mers descreste la 3-2 km/h; trebuie sa se stie ca un adult urca intr-o ora 300 m si coboara 400-500 m diferenta de nivel.
Pe timp de iarna, pe abrupt, deplasarile se fac doar pe partile pe care se gaseste vegetatie - iarba, jnepeni, ienuperi - pentru ca ea tine zapezile sa nu porneasca in avalanse; iarna sau primavara nu se vor practica traseele alpine de vara pe fetele abrupte ale versantilor deoarece pe jgheaburile si vaile inghetate oricand se pot produce avalanse. Iarna se vor evita pauzele mai lungi de 5-8 minute, mai ales pe vreme rea; opririle se fac la o ora de mers in locuri adapostite de vant. In timpul “haltelor” e bine ca turistii sa-si puna imbracaminte mai groasa decat in timpul mersului, sa consume bauturi calde din termosuri - ceai, lapte, supe - glucoza sau zahar (ciocolata este contraindicata). Se va evita cu desavarsire alcoolul, sub orice forma, dealtfel aceasta este o lege a muntelui ce se respecta in tot timpul excursiei. Apa se poate bea doar la sfarsitul pauzelor de mers, inainte de plecarea la drum.
In cele ce urmeaza vom face referire la cateva reguli ce trebuie urmate in caz de forta majora - accident, ratacire, avalansa. Pe munte trebuie sa actioneze in orice moment acel principiu de ales umanitarism si solidaritate sintetizat in aceasta superba fraza: “toti pentru unul si unul pentru toti”. Daca un singur om din grup pateste ceva grav e uman si absolut normal ca tot grupul sa renunte, daca este cazul, la restul excursiei si sa mearga pana in locul unde celui accidentat i se poate da primul ajutor - dupa care drumetia isi poate desfasura programul.
Ghidul este cel care hotaraste intreruperea marsului, intoarcerea sau abaterea de la traseu si ceilalti trebuie sa i se supuna. In nici un caz un turist nu poate fi parasit sau lasat pe seama catorva din grup - toti trebuie sa stea langa el pana ce soseste Salvamontul; ghidul poate desemna cativa turisti din grup - cei mai rezistenti, cunoscatori ai traseului - care sa mearga sa dea alarma la cabana sau refugiul cel mai apropiat. In caz de ratacire se va opri grupul din mers, iar unul din ghizi - sau ghidul unic insotit de doi-trei turisti - se va inapoia exact pe poteca parcursa pana la ultimul semn de marcaj: dupa aflarea lui, restul grupului se va deplasa spre “cercetasi” dirijati de semnale acustice, luminoase sau fluturari de obiecte din echipament.
Daca dupa ratacire nu se mai gaseste deloc marcajul - grupul intreg se opreste la primul adapost intalnit in cale - refugiu alpin, saivane, stane, colibe improvizate - pana cand se iveste posibilitatea de reorientare sau de lansare a alarmei pentru Salvamont. In acest caz ghidul trebuie sa stapaneasca grupul, sa-l calmeze, sa alunge frica unora, sa organizeze perfect innoptarea, dramuirea apei si alimentelor, adapostirea celor slabiti de efort, echiparea cu imbracaminte groasa a celor infrigurati.
Cred ca e bine sa mai repetam codul international de semnalizare in munti, adoptat si de tara noastra. Fiecare turist e bine sa stie cum se da alarma pe munte; lansarea semnalului de alarma inseamna, implicit, si cerere de ajutor. Alarma se da prin sase semnale acustice sau luminoase lansate intr-un interval de un minut, cu cate 10 secunde pauza intre ele. Se face 1-2 minute pauza apoi grupul de sase semnale se repeta. Semnalul prin care se raspunde la cererea de ajutor consta din trei semnale luminoase sau acustice pe minut, cu o pauza de 20 de secunde intre ele, care se repeta dupa un minut-doua de pauza. Semnalul de alarma se lanseaza incontinuu pana ce salvatorii sau alt grup de turisti ajung chiar langa cei care cer ajutor.
In concluzie, a fi ghid montan e o treaba cat se poate de serioasa si nu un fel de joaca de-a excursia. El trebuie sa fie, mereu, un exemplu de comportare, sa aiba o tinuta exemplara, moralitate ireprosabila, vocabular, cunostinte de specialitate, bagaj cultural etc. A fi ghid de munte inseamna a te pregati pe putin 2-3 ani.
Articol semnat de IULIAN NICA
Articol vizualizat de 2 ori
Lista comentarii