Varful Nanga Parbat (Muntele Golas) sau Diamir (Regele Muntilor) este al noualea varf ca inaltime de pe Pamant si al doilea ca inaltime din Pakistan si a fost descoperit, la jumatatea secolului 19, de fratii Schlagintweit, originari din Munchen. In 1954 i-au trasat primele coordonate pentru ca numai trei ani mai tarziu, unul din ei sa moara pe munte, astfel incepand ceea ce in randul alpinistilor e numit "blestemul Muntelui Golas".
Varful Nanga Parbat are o inaltime de 8125 de metri si trei versanti principali: Ra Kot, Diamir si Rupal. Este considerat intre alpinisti ca unul dintre piscurile de peste 8000 de metri altitudine cele mai grele de escaladat. In contrast cu Muntele Everest, chiar "ruta conventionala Kinshofer" este foarte dificila din cauza pantelor mari si pericolului avalanselor, care au dus la 61 de accidente mortale. Posibilitatea de a muri la escaladarea acestui munte este considerata de trei ori mai mare decat cea a urcarii Everestului.
Primele tentative de escaladare a varfului Nanga Parbat au avut loc incepand cu prima jumatate a secolului 19. In 1895 Albert F. Mummery a condus o expeditie, pe latura vestica a muntelui, Diamir, care a reusit performanta de a ajunge pana la inaltimea de 7000 de metri.
Intr-o expeditie ulterioara, de data aceasta intreprinsa pe Ra Kot, Mummerey si doi serpasi au disparut fara urma.
In anii '30 sase expeditii germane au esuat in tentativele de escaladare a muntelui, 12 alpinisti murind in perioada aceea, susprinsi fiind de avalanse si furtuni de zapada. Totusi altitudinea de 7700 de metri a fost atinsa pe versantul Ra Kot.
Nanga Parbat se supune in 1953
Trecuseara 35 de zile de cand Edmund Hillary si serpasul Tenzing Norgay izbutisera sa cucereasca varful Everest, cand, la 3 iulie 1953, alpinistul german Herman Buhl, din Innsbruck, de meserie ghid alpin, dadea asaltul asupra varfului Nanga Parbat. Facea parte din expeditia mixta germano-austriaca, pe care o conducea Karl Maria Herrligkoffer din Munchen, fratele vitreg al lui Willy Merkl, conducatorul expeditiei germane din 1934.
In ziua de 3 iulie 1953, la ora 2.00, Herman Buhl, insotit de coechiperul sau Otto Kempter, pornesc in ultimul asalt pentru a invinge acest varf care a cerut atatea sacrificii, unde isi dorm somnul de veci, sub mantia groasa de gheata, peste 30 de oameni indrazneti care s-au incumetat sa-l invinga.
Dupa mai bine de cinci ore de lupta, Otto Kempter, epuizat, renunta. Herman Buhl, tanarul de 29 de ani din Innsbruck, va infrunta de unul singur muntele pacatos si necunoscut: fara oxigen, cort, sac de dormit, pulover gros, apa, ceai, hrana. La ora 19.00, Herman Buhl ajungea la 8125 metri, pe varful Nanga Parbat, neinfrant aproape 60 de ani. Timp de 10 minute, Buhl face cateva fotografii si infinge pioletul sau, cu cele doua steaguri ale Germaniei si Pakistanului, in gheata.
In momentul in care amurgul si raceala noptii incep sa coboare peste crestele muntilor, va porni spre tabara de baza. Pe drum isi va pierde si un coltar, dupa care va fi obligat sa petreaca o noapte geroasa, de minus 20 de grade, in bezna, luptand cu disperare pentru a supravietui.
Nanga Parbat, povestea merge mai departe
A doua expeditie care a reusit sa cucereasca varful, a avut loc in 1962 si a fost condusa de Toni Kinshofer, S. Low si A. Mannhardt. Latura muntelui preferata de cei trei alpinisti a fost Diamir care ulterior a devenit ruta standard pentru escaladare.
In 1970, italienii Reinhold si Gunther Messner au atins varful alegand un traseu deosebit de dificil, prin Rupal Face. Conducatorul expeditiei a fost ca si in 1953 Karl Maria Herrligkoffer. Aceasta a fost cea de-a treia expeditie reusita pe Nanga Parbat, finalizata din pacate printr-o tragedie dupa ce Gunther a fost surprins de o avalansa naprasnica la coborarea pe ruta Diamir. Fratele sau, Reinhold, a pierdut mai multe degete de la maini (trei) si de la picioare (sapte) din cauza degeraturilor.
In urma mortii sale au luat nastere o serie de speculatii potrivit carora expeditia nu ar fi fost un succes asa cum sustinea Reinhold, insa descoperirea cadavrului lui Gunther Messner in 2005 a eliminat orice suspiciune.
In luna august 2005, a avut loc una din cele mai spectaculoase tentative de salvare a unui alpinist, slovenul Tomaz Humar fiind recuperat de armata pakistaneza dupa ce ramasese blocat pe o muchie extrem de ingusta a muntelui, timp de sase zile, la o altitudine de 6000 de metri. Din nefericire, in noiembrie 2009 Humar moare la 5600 metri pe fata de nord a Langtang Lirung in Nepal.
In septembrie 2005, Vince Anderson si Steve House au reusit o ascensiune rapida pe o ruta noua, directa.
In iulie 2009, Mi-Sun Go, o alpinista din Coreea de Sud a murit la coborarea de pe Nanga Parbat, dupa ce cucerise acest optmiar, al 11-lea din cariera sa.
Romani pe Nanga Parbat
Temutul varf Nanga Parbat este abordat in anul 1996 de expeditia romaneasca condusa de Razvan Petcu. Vremea nefavorabila opreste echipa la aproape 8000 de metri. Razvan Petcu si Gabriel Stana incearca sa forteze inaintarea, dar dispar sub o uriasa avalansa. Unul dintre supravietuitorii expeditiei, Mihai Cioroianu, reuseste in anul urmator sa atinga varful, impreuna cu trei spanioli, dintre care unul moare la coborare. Performanta a fost nominalizata printe cele mai valoroase realizari ale sportului romanesc si premiata de catre Ministerul Tineretului si Sportului. Din pacate, la 10 iulie 1999 Mihai Cioroianu moare in tentativa de ascensiune a piscului K2 de 8611 metri, al doilea din lume ca altitudine si considerat de experti a fi cel mai periculos.
Articol semnat de IULIAN NICA
Articol vizualizat de 3 ori
Lista comentarii