Denumit si "Cele cinci sipete cu comorile marilor zapezi", medaliat cu bronz in competitia celor mai inalti munti ai lumii, si invins doar de K2 si Everest, Kangchenjunga este un masiv muntos situat la granita dintre Nepal si Sikkim, micul principat din Himalaya de est, care contine 5 piscuri: Kangchenjunga (8586 m), Kangchenjunga-Varful de Vest (Yalung Kang, 8505 m), Kangchenjunga-Varful Central (8473 m), Kangchenjunga-Varful de Sud (8476 m) si Kangbachen Peak (7902 m).
Rinzin Namgyal, un explorator din secolul XIX, a fost primul care a realizat o harta a varfului, in 1955, iar expeditia engleza condusa de Charles Evans a reusit cea dintai ascensiune.
Pentru entomologi, editia 1932 a Himalaya Journal dedica 16 pagini pentru a explica originea cuvantului "Kangchenjunga". Dupa lungi dezbateri, cercetatorii au concluzionat ca este de origine tibetana: Kang ("Zapada"), Chen ("Big"), Zod ("Trezoreria"), Nga ("Cinci"). Numele este, de asemenea, scris "Kanchenjunga", dar potrivit aceluiasi Himalaya Journal, cunoscatorii de limba tibetana insista puternic asupra faptului ca "g" ar trebui sa fie acolo.
Primele incercari serioase de a escalada Kangchenjunga au loc dupa Primul Razboi Mondial.
Pana in 1852 s-a considerat ca acest munte ar fi cel mai inalt din lume, ulterior masuratorile trigonometrice efectuate de englezi au stabilit ca muntele urmeaza ca altitudine dupa Everest si K2.
In 1899, exploratorul britanic Douglas Freshfield si fotograful italian Vittorio Sella, calatorind ilegal prin Nepalul de Est, sunt primii alpinisti care au admirat impresionanta fata de Vest a Kangchenjunga.
In 1905, Aleister Crowley stabileste o tabara la capatul ghetarului Yalung, in Nepal, la 6500 metri, ca refugiu in caz de dezastru. O petrecere data de hamali si alpinisti, incluzandu-i pe Alexis Pache si Dr. Jacot-Guillarmod, pe 1 septembrie, in Tabara 7 (6250 metri) a declansat o avalansa nimicitoare. Rezultatul trist este ca Alexis Pache si trei dintre hamali au murit. Auzindu-le urletele, Crowley a refuzat sa coboare sa ii ajute, ramanand in cortul sau sa bea ceai. Reactia acestuia apare in presa dupa evenimentul tragic: "Nu sunt prea anxios sa ofer ajutor in astfel de circumstante... Un astfel de accident montan este unul dintre lucrurile pentru care nu am niciun fel de mila...".
In anii 1929, 1930 si 1931, au fost organizate expeditii pentru cucerirea acestui varf, soldate de fiecare data cu un esec, din cauza timpului nefavorabil.
In 1929, proaspat infiintatul Club Himalayan, a primit o scrisoare de intentie de la un grup alpin german in care isi exprima dorinta: "sa-si testeze abilitatile la ceva dificil, un munte care va scoate totul din ei". In august, expeditia condusa de catre Paul Bauer ataca pintenul de NE a Kangchenjunga, pe traseul glaciarului Zemu. In urmatoarele doua luni, ei au reusit sa monteze zece tabere, dar vremea total neprielnica opreste expeditia Clubului Himalayan la 7390 metri. Un membru al grupului era Peter Aufschnaiter, care va petrece, mai tarziu, sapte ani in Tibet cu Heinrich Harrer.
In 1930, profesorul G. O. Dyhrenfurth conduce o expeditie internationala, formata din alpinisti germani, britanici, elvetieni si austrieci, care vizeaza atingerea varfului pe fata de NV prin glaciarul Kangchenjunga, ruta sugerata de catre Freshfield in 1899. Ei si-au asigurat permisiunea de a intra in Nepal prin Kang La, tabara de baza fiind amplasata la sfarsitul lui aprilie, langa Pang Pema. Acestia au inceput recunoasterea muntelui, dar o avalansa l-a ucis pe Chettan (9 mai), unul dintre cei mai buni serpasi ai lor, austriacul Erwin Schneider supravietuind in mod miraculos. O noua incercare este facuta pe fata de NV, insa expeditia este anulata in cele din urma datorita escaladarii dificile si a conditiilor precare de zapada.
Paul Bauer s-a reintors in 1931 pentru a incearca din nou fata de NE. Ei au stabilit o tabara avansata, la 5820 metri, in iulie. In 9 august serpasul Pasang, precum si alpinistul german Herman Schaller, si-au gasit moartea printre gheturile eterne ale varfului Kangchenjunga. Dupa doua zile de cautari asidue langa ghetarul Zemu (5875 metri), trupul zdrobit a lui Herman Schaller, prabusit de la peste 1000 metri, si al lui Pasang Sherpa, au fost gasite. Desi echipa s-a demoralizat dupa tragicul accident, a continuat lupta pentru inca doua luni, instaland unsprezece tabere si atingand altitudinea de 7700 metri, ceva mai sus decat in incercarea din 1929. Drumul de urcus era foarte inzapezit si au abandonat ascensiunea in septembrie.
O echipa britanica condusa de J. W. R. Kempe a cercetat fata de SV in 1954, abordand-o de-a lungul glaciarului Yalung. Ei au incercat sa ajunga la un raft de gheata proeminent ("Great Shelf") la 7000 metri altitudine, care parea sa fie cheia rutei, dar au considerat circumstantele ca fiind prea periculoase si nu au mai ajuns la acesta.
In 1955, Charles Evans, membru al expeditiei Everest 1953, a condus o alta expeditie britanica pe fata Yalung, stabilind tabara de baza in aprilie. Dupa ce au evitat cascada de gheata imensa de jos, escaladand un contrafort proeminent pe care l-au denumit "The Hump" ("cocoasa, hop"), ei au traversat o cascada de gheata la mai mare altitudine si au asezat Tabara 4 la Great Shelf - "Marele Raft", un tel a expeditiei. Ei au continuat pe partea de est a glaciarului pe o rampa numita The Gangway ("Pasarela"). Acest lucru le-a permis sa treaca o stanca curbata cunoscuta ca "Secerea" iar Tabara 6 a fost instalata la 8199 metri. In 25 mai, prima pereche de "asalt" formata din George Band si Joe Brown a urcat in premiera mondiala varful necalcat a lui Kangchenjunga. In ziua urmatoare, 26 mai, alti doi membri ai expeditiei Norman Hardie si Tony Streather reusesc si ei escaladarea. Din respect pentru traditia populatiei locale sikkim, alpinistii care cred ca muntele este "sfant", se opresc la cativa pasi de varful propriu-zis.
O echipa franceza incluzandu-l pe Lionel Terray face prima escaladare a Jannu in 1962. Alaturi de ascensiunea italiana a Gasherbrum IV in 1958, aceasta a fost printre cele mai tehnice escaladari facute in Himalaya pana atunci.
In 1973, Kangchenjunga-Varful de Vest (8505 metri), numit si Yalung Kang a fost urcat in premiera de o expeditie japoneza organizata de catre Eizaburo Nishibori. Performeri: Yutaka Ageta si Takeo Matsuda. Ei se despart la coborare, iar pe 15 mai Matsuda moare in mod tragic, probabil de la o cadere fatala.
Cinci membri ai unei expeditii poloneze condusa de Piotr Mlotecki au urcat, in 1974, in premiera, pe cel mai scund varf dintre "Cele 5 comori ale Zapezii" - Kangbachen Peak (7902 metri).
A doua escaladare a Kangchenjunga este facuta, in 1977, de o expeditie a armatei indiene condusa de catre Col. Narinder Kumar. Ei completeaza pintenul de NE inspre Creasta de N, creasta dificila care l-a infrant pe Bauer in 1929 si 1931. Prem Chand si serpasul Nima Dorje au ajuns in varf in 31 mai.
In 1978, expeditorii polonezi in frunte cu veteranul Piotr Mlotecki au escaladat cele doua piscuri ramase de peste 8000 metri. Kangchenjunga-Varful Central (8473 metri) a fost atins de catre Andrzej Heinrich, Kazimierz Olech si Wojciech Branski, iar Kangchenjunga-Varful de Sud (8476 metri) a fost urcat de catre Eugeniusz Chrobak si Wojciech Wroz.
O mica expeditie britanica, formata din Peter Boardman, Joe Tasker, Doug Scott si Georges Bettembourg, reuseste a treia escaladare in 1979. O tabara e amplasata la 7440 metri si prima tentativa a lui Bettembourg, Boardman si Scott este respinsa de catre vanturile puternice cu viteze de circa 140 km/h. Cei trei fac o noua incercare, culminata cu succes, escaladand fata de NV a Kangchenjunga, fara oxigen suplimentar sau serpasi.
Temutul varf este abordat in 1980, de expeditia condusa de catre Dr. Karl Maria Herrligkoffer, urmand ruta britanica de SV originala. In 15 mai, G. Ritter, Nima Dorje Sherpa si Lhakpa Gyalu Sherpa reusesc, si Yalung Kang este de asemenea escaladat.
In 6 mai 1982, Reinhold Messner, Friedl Mutschlechner si Ang Dorje Sherpa ajung pe Kangchenjunga, deschizand astfel o noua ruta pe fata de NV. Ninsorile abundente si rafalele de vant au ingreunat expeditia, alpinistii fiind fortati sa monteze corzi fixe. Totodata Mutschlechner a suferit degeraturi la maini si picioare, iar Messner suporta un abces amoebic hepatic. Dupa ce reuseste sa urce Gasherbrum II (8034 metri) si Broad Peak (8051 metri), Reinhold Messner devine primul alpinist din lume cu 3 optmiari intr-un an.
Prima escaladare solo a varfului “celor cinci pastratori de zapezi” este efectuata de catre francezul Pierre Beghin, in 17 octombrie 1983, pe ruta originala fara ajutorul buteliilor de oxigen.
In 1984, o expeditie japoneza de mare amploare plaseaza alpinisti pe principala formatiune si Yalung Kang in acelasi timp, dar o traversare planuita dintre cele doua varfuri nu este completata deoarece s-a dovedit a fi mult mai dificil decat fusese anticipat.
Alpinistii iugoslavi Bornt Bergant si Tomo Cesen realizeaza, in 1985, prima ascensiune a fetei nordice a varfului Yalung Kang.
In 11 ianuarie 1986 asistam la prima ascensiune de iarna facuta de catre alpinistii polonezi Jerry Kukuczka si Krysztof Wielicki. Kukuczka e pe cale de a deveni cel de-al doilea alpinist, dupa Messner cu cei 14 optmiari "in buzunar". In expeditie moare veteranul Andrzej Czok.
In 1987, o mare expeditie indiana repeta ascensiunea din 1977 a pintenului de NE. In prima incercare, F. Bhutia, P. Dorjee si C. Tshering reusesc atingerea varfului insa pier la coborare. A doua echipa de "asalt" compusa din S. Limbu, C. Singh si B. Singh gasesc un steag de rugaciune lasat de primul grup in varf, C. Singh decedand la coborare.
In 1988, austriacul Peter Habeler, americanul Carlos Buhler si spaniolul Martin Zabaleta reusesc escaladarea varfului in stil alpin, fara ghizi sau tabere intermediare, alegand o varianta a rutei britanice din 1979.
In 1989, o expeditie americana plaseaza cu succes pe varf mai multi alpinisti (P. Ershler, C. van Hoy, E. Visteurs, R. Link, L. Nielson si G. Wilson), alegand un traseu pe fata de NV pe Creasta Nordica.
In 1991, slovenii Marko Prezelj si Andrej Stremfelj, ca membri ai unei expeditii slovena-poloneza, fac prima urcare a dificilei creste de sud, pe Varful de Sud (8476 metri). In prima incercare de a urca Kangchenjunga de catre o femeie, Marija Frantor si Joze Rozman au transmis prin statie ca le este frig, vizibilitatea este foarte redusa, din cauza viscolului si sunt total dezorientati. Era ziua de 3 mai. Cadavrele lor au fost gasite mai tarziu in apropiere de varf.
In 1992, poloneza Wanda Rutkiewicz, avand o vasta experienta acumulata in lupta cu inaltimile uriase, pleaca in Himalaya sa escaladeze Kangchenjunga. Se afla in echipa cu Carlos Carsolio. Din nefericire, Wanda a cazut si ea jertfa muntelui ucigas. Ziua de 12 mai 1992 a fost ultima cand a mai fost vazuta, la doar 350 m de varf. Avea 49 de ani...
La 5 octombrie 1995 ascensiune reusita pe Kangchenjunga. Erhard Loretan devine cel de al treilea alpinist al lumii care a urcat pe toate cele 14 varfuri de peste 8000 metri. La ora 2 dimineata, au plecat francezii Benoit Chamoux (avea la activ 10 optmiari) si Pierre Royer, elvetienii Jean Troillet si Erhard Loretan, si solo italianul Sergio Martini. Italianul a renuntat, francezii au facut si ei calea intoarsa, dar din pacate, nu au mai ajuns la tabara 4, desi au fost ghidati prin radio de Jean Troillet. Francezii si serpasul lor au ramas pentru totdeauna pe munte. Ultimele cuvinte ale lui Benoit Chamoux au fost: "Multumesc, Jean". Elvetienii au ajuns pe varf la 14:35.
In 18 mai 1998, Ginette Harrison din Marea Britanie este prima femeie care urca cu succes Kangchenjunga, pe fata de nord.
O echipa anglo-americana, condusa de Gary Pfisterer, a ajuns la 8450 metri pe North Face, in primavara lui 1998.
In 31 mai 2005, englezul Alan Hinkes ajunge pe Kangchenjunga, devenind a 13-a persoana care a atins toate cele 14 varfuri de peste 8000 metri. Oricum, sacaitoarea controversa asupra escaladarii Cho Oyu ramane.
Articol semnat de IOANA GEORGETA BUCILA & IULIAN NICA
Articol vizualizat de 2 ori
Lista comentarii