Istoria cuceririi varfului Nanga Parbat

Varful Nanga Parbat (Muntele Golas) sau Diamir (Regele muntilor) este al noualea varf ca inaltime de pe Pamant si al doilea ca inaltime din Pakistan si a fost descoperit, la jumatatea secolului 19, de fratii Schlagintweit, originari din Munchen. In 1954 i-au trasat primele coordonate pentru ca numai trei ani mai tarziu, unul din ei sa moara pe munte, astfel inceapand ceea ce in randul alpinistilor e numit "blestemul Muntelui Golas".

Varful Nanga Parbat are o inaltime de 8126 de metri si trei versanti principali: Ra Kot, Diamir si Rupal. Este considerat intre alpinisti ca unul dintre piscurile de peste 8000 de metri altitudine ca unul cele mai grele de escaladat. In contrast cu Muntele Everest, chiar "ruta conventionala Kinshofer" este foarte dificila din cauza pantelor mari si pericolului avalanselor, care au dus la 61 de accidente mortale. Posibilitatea de a muri la escaladarea acestui munte este considerat? de trei ori mai mare decat cea a urcarii Everestului.

Primele tentative de escaladare a varfului Nanga Parbat au avut loc incepand cu prima jumatate a secolului 19. In 1895 Albert F. Mummery a condus o expeditie, pe latura vestica a muntelui, Diamir, care a reusit performanta de a ajunge pana la inaltimea de 7000 de metri.

Intr-o expeditie ulterioara, de data aceasta intreprinsa pe Ra Kot, Mummerey si doi serpasi au disparut fara urma.

In anii '30 sase expeditii germane au esuat in tentativele de escaladare a muntelui, 12 alpinisti murind in perioada aceea, susprinsi fiind de avalnse si furtuni de zapada.

Nanga Parbat se supune in 1953

Nanga Parbat a fost prima oara cucerit pe data de 3 iulie 1953 de o echipa germano-austriaca condusa de alpinistul austriac Hermann Buhl.

Pana in acel moment 31 de alpinisti murisera deja incercand sa cucereasca versantul. Buhl a ramas in istoria alpinismului ca fiind primul om care a reusit sa cucereasca un varf din categoria "opt miarilor", de unul singur si fara oxigen, dupa ce in timpul asaltului final colegii sai s-au retras. Pana si victoriosul Buhl, care urcase pe versantul nordic, fusese intimidat de acest perete masiv, pe care l-a descris, cu evidenta uimire, drept "cel mai inalt perete montan din lume, care plonjeaza peste 5000 de metri, din varf direct intr-un abis de nepatruns".

A doua expeditie care a reusit sa cucereasca varful, a avut loc in 1962 si a fost condusa de Toni Kinshofer, S. Low si A. Mannhardt. Latura muntelui preferata de cei trei alpinisti a fost Diamir care ulterior a devenit ruta standard pentru escaladare.

In 1970, italienii Reinhold si Gunther Messner au atins varful alegand un traseu deosebit de dificil, prin Rupal Face. Conducatorul expeditiei, Karl Maria Herrligkoffer, nu era alpinist, insa fratele lui vitreg, Willy Merkl, murise pe Nanga Parbat (in memoria lui, cateva din reperele muntelui ii poarta numele). Aceasta a fost cea de-a treia expeditie reusita pe Nanga Parbat, finalizata din pacate printr-o tragedie dupa ce Gunther a fost surpins de o avalansa naprasnica la coborarea pe ruta Diamir. Fratele sau, Reinhold, a pierdut mai multe degete de la maini (trei) si de la picioare (sapte) din cauza degeraturilor.

In urma mortii sale au luat nastere o serie de speculatii potrivit carora expeditia nu ar fi fost un succes asa cum sustinea Reinhold, insa descoperirea cadavrului lui Gunther Messner in 2005 a eliminat orice suspiciune.

In luna august 2005, a avut loc una din cele mai spectaculoase tentative de salvare a unui alpinist, slovenul Tomaz Humar fiind recuperat de armata pakistaneza dupa ce ramasese blocat pe o muchie extrem de ingusta a muntelui, timp de sase zile, la o altitudine de 6000 de metri.

In septembrie, Vince Anderson si Steve House au reusit o ascensiune rapida pe o ruta noua, directa.

Ultimul alpinist ce a platit tribut muntelui Nanga Parbat a fost Jose Antonio Delgado Sucre, un venezuelean ce a ramas blocat pe munte timp de sase zile la data de 17 iulie 2006.

Romani pe Nanga Parbat

Temutul varf Nanga Parbat este abordat in anul 1996 de expeditia romaneasca condusa de Razvan Petcu. Vremea nefavorabila opreste echipa la aproape 8000 de metri. Razvan Petcu si Gabriel Stana incearca sa forteze inaintarea, dar dispar sub o uriasa avalansa. Unul dintre supravietuitorii expeditiei, Mihai Cioroianu, reuseste in anul urmator sa atinga varful, impreuna cu trei spanioli, dintre care unul moare la coborare. Performanta a fost nominalizata printe cele mai valoroase realizari ale sportului romanesc si premiata de catre Ministerul Tineretului si Sportului. Din pacate, la 10 iulie 1999 Mihai Cioroianu moare in tentativa de ascensiune a piscului K2 de 8611 metri, al doilea din lume ca altitudine si considerat de experti a fi cel mai periculos.

Articol semnat de IULIAN NICA